Prezentarea evoluţiei localităţii în baza informaţiilor oferite de hărţile iosefine din a II-a jumătate a secolului al XVIII – lea
Întocmite între anii 1763-1785 la comanda Curţii Aulice Vieneze, aceste hărţi au un caracter predominant militar, drept pentru care s-au cules informaţii complete cu privire la relief, cursuri de ape, drumuri, localităţi, toponime şi cu o riguroasă evaluare a cotei de nivel. Acţiunea de cartografiere pregătea reofensiva imperiului în Principatul Transilvaniei şi oferă importante precizări cartografice utile şi din punct de vedere administrativ.
Este cunoscut faptul că Biserica era o a doua forţă în stat după cum o defineşte o cunoscută sintagmă specifică imperiului austriac, potrivit căreia imperiul se sprijinea pe o armată în mişcare, una în genunchi şi una în umbră, ne putem da seama de valoarea şi calitatea pe care această lucrare cartografică o oferea Curţii Aulice Vieneze.
Mai mult, trebuie să reamintim uriaşele eforturi prin care se căuta repunerea în drepturi a Bisericii Catolice în Principat. Acest aspect pe lângă interesul militar, politic şi administrativ ce l-au urmărit în cartografierea de detaliu constatăm relevarea pe lîngă forma de relief, drumuri strategice, poduri, vaduri, etc. şi aceea a tipului de aşezare pînă la detaliul de amplasament în care se notifică precis numărul de gospodării ca de altfel şi existenţa edificiilor de cult şi a materialelor de construcţie din care acestea au fost realizate.
Este de fapt momentul în care se pregătea din punct de vedere militar repertorierea şi relevarea potenţialelor puncte strategice din Transilvania. Cu acest prilej o echipă de peste 20 de ingineri topografi lucrau probabil paralel cu confraţii lor care realizau hărţile iosefine.
Am făcut această sintetică observaţie pentru a certifica acurateţea informaţiilor pe care hărţile le oferă. Cu privire la zona aflată în cercetarea noastră, aceste documente consemnează pentru anii 1763 – 1785 următoarea situaţie:
– fond silvic;
– fond funciar – rezultat din lăzuire şi incendiere de păduri care cuantificau valoarea economică a zonei la o primă analiză;
– cursuri de apă, drumuri, aşezări componente, aspect deosebit de important, dat de rigoarea reprezentării gospodăriilor la acea dată.
Pentru analizarea mai profundă a situaţiei, am recurs la suprapunerea a două elemente, primul, hărţile iosefine, al doilea prezentele redactări cartografice. Cu acest prilej am constatat următoarele aspecte culese din memoria locului, prin intervievarea unor informatori locali, cu o bună sănătate mintală şi cu vârste cuprinse între 65 şi 80 ani. Procedeul a constat în chestionarea cu privire la toponimele cunoscute de subiecţii intervievaţi de pe raza localităţilor şi compararea lor cu cele înscrise pe hărţile iosefine.
S-a pornit de la analizarea zonei cuprinse între cursul râului Mureş şi localităţile Sărăcsău şi Băcăinţi, după care s-a urcat pe cursul Văii Băcăinţiului pe care în amonte se află centrul comunei Ceru Băcăinţi.
Astfel, între Sărăcsău şi Băcăinţi constatăm pentru cursul râului Mureş un traseu aproximativ similar cu cel actual. Sunt prezente şi insulele din albia Mureşului dintre care astăzi s-a mai păstrat doar una, aflată în imediata vecinătate a localităţii Băcăinţi în apropierea brudinei. Insula consemnată în hărţile iosefine ca urmare a unor lucrări de exploatare a balastului se află în pericol de distrugere completă.
Am consemnat acest aspect atât pentru confirmarea preciziei cu acre a fost cartografiată zona în a II-a jumătate a secolului al XVIII – lea cât şi ca un semnal de alarmă pentru Departamentul de mediu dacă este interesat de acest aspect.
Avansând în amonte pe Valea Băcăinţiului hărţile iosefine consemnează o aşezare adunată dezvoltată de-a lungul cursului de apă. Cu acest prilej constatăm existenţa în localitatea Băcăinţi a unui număr de 47 gospodării, patru mori, o biserică de zid şi o serie de loturi cultivate ca grădini şi livezi, dintre care se remarcă şi şase loturi cultivate cu viţă de vie.
Parcurgând cursul de apă spre amonte, observăm un grup restrâns de gospodării cu toponim necunoscut la 1763, dar care în prezent corespund actualei localităţi centru de comună Ceru Băcăinţi. Această separare nu a fost una întâmplătoare întrucât pe cursul văii în amonte de localitatea Băcăinţi, pe harta iosefină sunt figurate zone mlăştinoase, improprii unei aşezări. Acest aspect de separare a arealelor locuite ne confirmă pe lângă terenul mlăştinos şi un curs de apă leneş, care permanent inunda micuţa luncă de pe cursul de apă din această zonă. Băcăinţiul, atestat documentar pentru prima oară în anul 1287 sub denumirea de terra Bakay[1] în prima jumătate a secolului al XVII-lea avea, conform conscripţiei de la 1733 a arhiepiscopului Inochentie Micu un număr de 60 locuitori păstoriţi de 4 preoţi, doi greco-catolici şi doi ortodocşi[2].
Grupul de case din această zonă era alcătuit din 13 gospodării şi o moară şi avea strânse legături cu localitatea consemnată în acea epocă sub denumirea de Curpeni. Nucleul celor 13 gospodării consemnat la sfârşitul sec. al XVIII-lea, va avea o evoluţie demografică şi de fond construit nemaiîntâlnită în zonă, astfel că, la 1866 micul cătun menţionat, după un interval de aproape un secol, îşi construieşte o biserică de zid după cum rezultă din inscripţia incizată de pe mensa altarului. Aşezarea de aici în timp dobândeşte din punct de vedere administrativ statutul de comună, în jurul căreia gravitează atât cătunele consemnate în hărţile iosefine, cât şi celelalte dezvoltate în urma fenomenului de roire, menţionate atât de către C. Suciu cât şi de documentele cadastrale şi administrative ale primei jumătăţi a secolului XX. Aşezarea de la Ceru Băcăinţi este atestată documentar în 1909, sub denumirea de Bokajfelfalu[3]. Desigur din punct de vedere al existenţei comunitare cu gospodării închegate, atestarea documentară nu este relevantă, din moment ce aici la 1866 se ridica o biserică de zid, lucru ce presupune un efort financiar mare pentru comunitate, posibil numai în urma unei economii pastoral-agrare eficiente, care denotă totodată şi o creştere a bunăstării nucleelor familiale de aici. Acestea erau alcătuite din trei generaţii, ce convieţuiesc în aceeaşi gospodărie, unde pater familiae, cel mai în vârstă dintre ei este şi conducătorul acesteia. Cutuma locului dovedeşte arhaismul nucleului familial perpetuat până în prima jumătate a secolului XX. Socotim că acest aspect ce are la bază nedivizarea proprietăţii, precum şi moştenirea casei părinteşti şi a unei părţi mai mari din avere de către ultimul născut, de obicei de sex bărbătesc, reprezintă reguli ancestrale de propăşire a familiei formată din trei generaţii.
Această cutumă, a fost stat la baza dezvoltării ca şi aşezare principală a localităţii Ceru Băcăinţi, a perpetuării şi creşterii puterii economice a cătunelor Curpeni, Bulbuc şi Valea Mare, şi totodată a generat fenomenul de roire discutat anterior.
Harta iosefină consemnează pentru toponimul Curpeni 40 de gospodării, o moară şi o biserică de zid, care îşi păstrează amplasamentul până în zilele noastre. Curpeniul, aşezare care conform bibliografiei de specialitate este atestată documentar în anul 1805 sub denumirea de Kürpény[4], apare pe harta iosefină ca un nucleu bine închegat ce depăşeşte la acea dată categoria de cătun. Astfel, atestarea cartografică executată între 1763–1785 coboară atestarea documentară cunoscută până în prezent. Aspectul legat de cutumă discutat la Ceru Băcăinţi, se răsfrânge în egală măsură şi aici, astfel că aşezarea de la Curpeni este matca unei roiri ce are loc la sfârşitul secolului al XIX – lea în urma căreia, se va constitui cătunul Viezuri, neconsemnat în harta iosefină. Acest cătun de mici dimensiuni şi cu slabă putere economică, ca şi cele născute de asemenea din fenomenul de roire, erau fie în arealul consacrat din punct de vedere administrativ al centrului de comună, fie erau iniţial socotite parte integrantă a cătunului matcă. Din alt punct de vedere privind acest aspect, ne putem ralia la afirmaţia anterioară, fapt care a dus la lipsa de interes a consemnărilor cartografice şi administrative atât pentru riguroasa administraţie austriacă cât şi pentru cea a noului stat român înfiinţat în anul 1918.
Figura 1. Biserica din Bulbuc
Acest aspect politico-administrativ de după 1918 a dus la o dezvoltare a localităţii relevată de noua biserică de zid amplasată pe locul fostei biserici de lemn. Acest cătun a reuşit în anul 1905 să ridice o impozantă biserică de zid pentru o zonă de munte, cu planimetrie de tip biserică sală şi care spre vest şi spre sud a fost dotată cu două impozante portaluri purtate de trainice fuse de coloană încoronate cu capiteluri cu astragală de factură bizantină având o decoraţie florală stilizată de tipul florii de lotus. Un alt aspect arhitectural ce intră în dotarea acestei biserici este turnul monumental care încalecă pronaosul.
În apropierea izvorului pârâului numit Valea Mare, pe harta iosefină era consemnat sub denumirea de Valea Bulbucului un sat cu un nucleu de 35 de gospodării şi şapte mori. Prima atestare documentare a localităţii datează din 1733 când localitatea era cunoscută sub numele de Válya[5]. Comparând consemnările făcute de hărţile iosefine cu privire la aceste aşezări şi cătune cu clasificarea făcuta de Lucia Apolzan pentru zona munţilor Apuseni, putem distinge trei tipuri principale: aşezări cu case risipite pe înălţimi, aşezări cu casele împrăştiate de-a lungul văilor şi aşezări îngrămădite în mici depresiuni[6]. În această tipologie se încadrează şi satele aflate în atenţia noastră.
[4] Suciu 1967 I, p. 184.
[9] Suciu 1967 I, p. 272.